E cald si frumos afara. Ma deprima. A inceput sa ma deprime ceea ce e frumos. Probabil pentru ca pentru mine e intangibil. Tot ce ma reprezinta e urat. Chiar si calitatile mele(daca exista) sunt incarcate de hatru. Incep sa devin mizantrop. Oamenii ma scarbesc din ce in ce mai mult cu ignoranta, cu aroganta cu care fac fiecare pas, cu siguranta cu care cred in urmatorul, cu luciditatea pe care nu se satura sa o fluture.

Ma enerveaza cel mai mult certitudinile. "Eu stiu sigur". Ba nu stiti nimic! Se spune "eu cred", dar nici asta nu o faceti pana la capat. Va abandonati credintele la colt de strada in functie de cotitura, le comercializati dupa "cum e piata".

Se intreaba oamenii vreodata care este locul lor, nu in lume , ca suna pretentios, ci in mediul lor apropiat?Isi spune oare cineva " oare ce insemn eu pt cel de langa mine?Oare viata lui/ei ar fi fost mai goala daca nu as fi existat?"Atentie, nu daca nu as mai exista.

Eu ma intreb zilnic. Dar nu gasesc raspuns. Mai bine zis nu vreau sa-mi raspund. Prefer sa fiu las dar sa merg mai departe.

Vezi tu, a pune intrebari, a avea indoieli nu e o binecuvantare a naturii umane, altfel am fi fost in rai. E un blestem, si blestemele te arunca fix in iad, sunt incompatibile cu pamantul.

Scriu prost. Stiu, dar nu-mi pasa. Nu scriu pentru placerea nimanui, ci pentru a suporta mai usor dezgustul meu.

Am complexe. Cand sunt in societate am impresia ca se reflecta peste tot prin jurul meu, si se amplifica sub privirile celorlalti.

Unii par sa le aiba pe toate: de la frumusete la bogatie, trecand prin dragoste si sanatate. Si ignoranta. Din plin. Adica posibilitatea de a vedea si de a auzi doar ce le este convenabil.

Daca ii invidiez? Nu. Cum spunea si Cioran: sa nu invidiezi pe nimeni, nici macar un zeu, sa nu devi sclav ca toti ceilalti. Mai bine damnat decat sclav. Damnarea sa- mi fie singura avere.

Am intalnit undeva o afirmatie a lui George Cosbuc care suna cam asa:"Sinceritatea prea multa poate sa fie si obraznicie". Ca o fire vulcanica ce sunt, am catalogat-o din prima ca inepta. Apoi am stat sa meditez un pic la posibilele ei intelesuri.

In primul rand este confuza. Nu stim daca se refera la fondul sinceritatii sau la forma in care ea se manifesta. In al doilea rand ridica 2 probleme: sinceritatea fata de altii si cea fata de noi insine.

Sinceritatea este o atitudine, nu se masoara ca malaiul. In relatiile interumane, ca sa poata exista asa ceva, s-au inventat eufemismele. Acestea au rol in pastrarea amenitatii la un anumit nivel, insa daca un om ataca pe altul, folosindu-se de subtilitate, nu inseamna ca il ataca mai putin. Atacul este o fapta, iar faptele in sine sunt transante;doar cauzele si efectele lor sunt discutabile.

De exemplu, daca eu sunt sincer cu un prost si ii spun ca e prost in mod direct, imi spune ca sunt nesimtit, dar macar va recepta mesajul. Subitilitatea nu l-ar atinge, deci sinceritatea mea nu si-ar atinge scopul. Un om inteligent va aprecia sinceritatea in orice fel i-as aplica-o.

Privarea manifestarii sub orice chip a sinceritatii este daunatoare sinelui. Sa ne menajam singuri de adevar doar pentru a nu fi obraznici cu noi insine?

Sinceritatea ar trebui exercitata fata de propria persoana, in primul rand, apoi fata de altii, fiindca altfel se ajunge la un paradox jenant: devii sincer in ipocrizia ta.

Traim intr-o lume sclava a aparentei, in care sinceritatea e considerata defect, iar fatarnicia calitate. Oricat de ingrozitor ar fi un lucru, el trebuie imbracat intr-o aparenta frumos croita, pentru a respecta o asa-zisa moralitate de suprafata. Pana si respectul a fost infestat, golit de sens; suntem indemnati sa respectam pe oricine si sa ne batjocorim pe noi insine.

Deci, sinceritatea e privita ca virtute doar daca este cosmetizata. Alftel e obraznica.

Sa nu uitam, dar, ca omul are datoria de a fi sincer, insa nu si dreptul de a fi rau.

Personal, simpatizez mai mult cu ce spune Victor Hugo:"nu-mi place adevarul sa mi-l masor cu cotul. Vreau steaua cum se vede si rasu sincer, totul."

La inceput, eul in starea sa embrionara, nu deranjeaza. Apoi, cu timpul, isi extinde tenebrele in toate adancimile fiintei pana cand, intr-un moment, va ajunge sa se identifice cu ea.


Ferice de prietenii mei. Ei ma suporta doar cateva ore pe zi. In schimb, eu trebuie sa imi indur eul in permanenta.

Cunoasterea( ma refer la cunoasterea de sine) este un proces ireversibil care te condamna fara proces. Adam si Eva au patit-o. E clar ca paradisul si cunoasterea sunt incompatibile. Singurul mod in care mai poti sa revii la ignoranta originara este moartea.