E cald si frumos afara. Ma deprima. A inceput sa ma deprime ceea ce e frumos. Probabil pentru ca pentru mine e intangibil. Tot ce ma reprezinta e urat. Chiar si calitatile mele(daca exista) sunt incarcate de hatru. Incep sa devin mizantrop. Oamenii ma scarbesc din ce in ce mai mult cu ignoranta, cu aroganta cu care fac fiecare pas, cu siguranta cu care cred in urmatorul, cu luciditatea pe care nu se satura sa o fluture.

Ma enerveaza cel mai mult certitudinile. "Eu stiu sigur". Ba nu stiti nimic! Se spune "eu cred", dar nici asta nu o faceti pana la capat. Va abandonati credintele la colt de strada in functie de cotitura, le comercializati dupa "cum e piata".

Se intreaba oamenii vreodata care este locul lor, nu in lume , ca suna pretentios, ci in mediul lor apropiat?Isi spune oare cineva " oare ce insemn eu pt cel de langa mine?Oare viata lui/ei ar fi fost mai goala daca nu as fi existat?"Atentie, nu daca nu as mai exista.

Eu ma intreb zilnic. Dar nu gasesc raspuns. Mai bine zis nu vreau sa-mi raspund. Prefer sa fiu las dar sa merg mai departe.

Vezi tu, a pune intrebari, a avea indoieli nu e o binecuvantare a naturii umane, altfel am fi fost in rai. E un blestem, si blestemele te arunca fix in iad, sunt incompatibile cu pamantul.

Scriu prost. Stiu, dar nu-mi pasa. Nu scriu pentru placerea nimanui, ci pentru a suporta mai usor dezgustul meu.

Am complexe. Cand sunt in societate am impresia ca se reflecta peste tot prin jurul meu, si se amplifica sub privirile celorlalti.

Unii par sa le aiba pe toate: de la frumusete la bogatie, trecand prin dragoste si sanatate. Si ignoranta. Din plin. Adica posibilitatea de a vedea si de a auzi doar ce le este convenabil.

Daca ii invidiez? Nu. Cum spunea si Cioran: sa nu invidiezi pe nimeni, nici macar un zeu, sa nu devi sclav ca toti ceilalti. Mai bine damnat decat sclav. Damnarea sa- mi fie singura avere.